1, 2, in …

alter_egoAm un prieten.

Nu as putea sa spun ca este prietenul meu cel mai bun, dar de obicei este mereu langa mine.

Nici nu as putea sa spun de ce este de sex masculin, asa a fost intotdeauna, poate pentru ca si eu am o parte yang predominanta.

Mai mereu este prin preajma mea, vine intotdeauna cand il chemi, chiar daca uneori mai fara chef, alteori isi face apartitia cand nu te astepti si cateodata uita sa mai plece, desi nu as putea spune ca e foarte deranjant ; discretia e cuvantul ce il poate caracteriza cred cel mai bine. Nu ma judeca, nu ma critica, nu ma cearta ; discutiile noastre interminabile sunt despre tot si despre nimic ; nu ii ofer teme filozofice, nici el mie ; ne invartim intr-un cerc al abstracto-ideaticului imediat ; se pare ca nici eu nici el nu ramanem cu prea multe dupa aceste discutii, cu toate acestea continuam sa ne vedem, sa ne cautam, ca doi batrani ce locuiesc de prea mult timp impreuna, obisnuiti sa simta prezenta celuilat in casa chiar daca nu schimba prea multe cuvinte, pustiiti si pierduti daca nu il mai regasesc pe calalat. Legatura noastra launtrica e tacerea vorbita, ne cunoastem atat de bine incat gandurile noastre se potrivesc si se intrepatrund fara nicio contorsiune, uneori chiar am impresia ca eu vorbesc in locul lui si el in locul meu, avem acceasi cosmetica, « yet » suntem atat de diferiti !

Amélie Nothomb – « Cosmetica dusmanului »

Amélie Nothomb scrie o carte psihologica construita de la un capat la altul ca un dialog  intre 2 barbati intr-un aeroport ; un roman ce diseaca personalitatea multipla, capacitatea extraordinara a mintii de a se detasa complet de realitatea palpabila, construind o cu totul alta viata. Toate frustrarile, toate dorintele macabre, tot ceea ce este interzis de normele umanitatii, sunt impinse usor catre micul abject ce se ingrasa discret crescand imens de la an la an pana la momentul 0 cand preia initiativa si controlul asupra celuilat. Dincolo de aceasta limita nu poate merge decat pe minus, granita odata trecuta face ca lucrurile sa mearga inexorabil catre pulverizare (la propriu si la figurat).

Constientizarea alter ego-ului calau este introdusa destul de abrupt de Amélie  Notomb in fluxul  romanului. Vertijul e drastic, produs de schimbarea totala de optica ; 2 momentele de iluminare : primul cand barbatul realizeaza ca cel ce il sacaie in aeroport nu este un simplu strain ci chiar cel care i-a ucis sotia in urma cu 10 ani. Revelatia vine pe un  fond de revolta si repulsie fata de caracterul dezvaluit al interlocutorului : de mancator de mancare de pisici si violator de fecioare printre morminte.  Al doilea, cand i se sugereaza ca strainul nu este altcineva decat el insusi. Micile dovezi (cutitul crimei, ofiterii de politie) sunt isuficiente, mintea refuza sa-si reaminteasca momentul crimei, nu asa cum i se prezinta. Nu exista decat o singura cale : crima, in fapt o sinucidere mascata survenita pentru a inchide cercul,  exact in acceasi zi, la o distanta in timp de 10 ani. Un risc asumat caci « riscul este viata insasi » dupa cum proclama strinul, eliberarea. Depinde numai de cel pe care alegi sa il cosmetizezi !

Publicités

Ora perpetua

timpCalaresc ora dintre noi

Stau pe spatele ei si ii simt muschii puternici incordandu-se in miscarea continua de sus-jos.

Imi infig unghiile in greabanul ei incercand sa-i grabesc zborul

Dar nu reusesc decat s-o infurii mai tare

Acum face rotocoale mari in aer sporindu-mi disperarea

Imi cere, precum pasarea din poveste, ce-l poarta pe Fat-Frumos spre taramul de dincolo,

Sa-i platesc din propria-mi carne

Ii rup bucati de creier drept tribut

Pe care le inghite vorace si-ar mai vrea

Haina ora dintre doua-apusuri

Dar inteleg taraganarea ta

Oadata ajunsa la capat te vei pulveriza

Ti-e teama de pieire si ti-e dor si de-asta-mi ceri povesti din viitor.

Ai vrea ca mintea mea sa iti arate ce vor trai poate a tale surate.

O blanda, dulce ora dintre noi

Hai sa mai facem zborul inca o data inapoi…

Pe dos

in cripta trupului te simti stingher

e loc pentru mai multi sau de nici unul

ai vrea sa iesi, sa poti zbura in sus

dar zborul tau se frange

nainte chiar de a fi inceput.

ingerul visarii te-asteapta pe la colturi de pacat

in vintre simti o ghiara cum te strange

si buzele-ti murmura ne-ncetat o rugaciune dintr-o alta lume

o ruga de pacat inchipuit

te sfarmi sub greutatea neimplinirii lui

la ora cea de nefiinta

sa fii murind

sa mori fiind.

Iubirea unei pete de cafea

cafeaAlbastra-i cana de cafea ? Albastra, albastra raspunse ea.

Albastru-i cerul de catifea ?Albastru, ca o floare de nu ma uita.

Albastra de tot e viata ta ? Albastra,…. a fost candva

Aceasta discutie o avea o biata pata de cafea de pe canapea cu veioza de langa ea.

Credea ea, pata de cafea, ca viata poate fi asa de grea ?

De cand aparuse pe canapea se cam decolorase ceva, ce-i drept, dar tot cea mai draguta se considera. Asta, deh, candva…

Apoi a venit veioza langa ea si nu stiu cum se facea, dar parca lumina sa, o aura ii dadea. E drept si soarele cand trecea tot in aura o scalda, dar zau, acum era cu totul altceva.

Totul a inceput asa : ea era doar o pata veche de cafea , pe canapea. Iar viata ii trecea la fel zi de zi, fara vreo pasiune majora , asa ca se tot decolora.

Pana cand intr-o zi a aparut ea : veioza de langa canapea.

Evident, ea, pata de cafea, la inceput nici nu o remarca, credea ca e ceva, un obiect acolo, care mai lumina din cand in cand

Dar veioza o tot mangaia cu lumina sa, ba o mai si necajea si tot incerca pe ea sa-si aseze raza, indiferent in ce pozitie o intorcea stapana sa.

Si azi asa, si maine asa, pata de cafea evident la inceput nu-i raspundea, nici nu-i observase prea mult lumina, desi caldura o simtea. Deh nici ea, pata de cafea, nu era chiar asa….mai cunostea si ea cate ceva

Si de atunci tot astepta lumina sa, ii raspundea, o provoca si incerca, ea biata pata de cafea sa se arate altceva decat poate ca era. Tot discutau cand se-ntalneau, isi poveseteau tot ce vedeau sau auzeau, mai si radeau, apoi cand lumina-si inchidea, ea, pata de cafea continua in mintea sa conversatia cu veioza.

Nici nu-si mai amintea cand incepuse sa o numeasca asa : « veioza sa »

Of, biata pata de cafea ! Se pare ca se-ndragostea…

Cine-ar fi crezut ca ea, faimoasa pata de cafea ce-atat de multe mai stia si cunostea si tot citea, ar fi putut sa indrageasca pe cineva cum e veioza, tanara, lucioasa, luminoasa si mult mai diferita decat ea ?

Si de unde la inceput abia, abia de-i observa privirea ce spre ea cercetator si-o indrepta…

Acum de-abia o astepta !

Dar nu zicea, nu inca, ce trairi minunate mai avea, caci nu stia de veioza de la inaltimea sa o iubea si ea pe pata de cafea.

A incercat, razand cum felul ii era, sa scape asa prin gluma aluzia cum ca veioza i-ar incalzi inima.

A fost ca o binecuvantare caci veioza i-a zambit si ea, dar…nu i-a spus si altceva…

Dar pata de cafea era, deh inima indragostita, din ce in ce mai fericita : iubirea sa era marturisita.

Dar nu stia ea pata de cafea ca iubirea e atat de grea.

Apoi o indoiala o incerca, de ce veioza nu-i mai spunea si altceva ? de ce nu ii marturisea ? In plus de la o vreme i se parea ca nici cu lumina nu o mai mangaia.

Se aprindea mai rar spre ea si parca raza-si indrepta spre ceasta de cafea ce luase obceiul de-a sta chiar langa ea.

Of cum mai recunostea ea, biata pata de cafea, jocul frumos de vino-ncoa pe care-acum veioza il juca cu ceasca de cafea.

Albastra ceasca de cafea, era frumoasa, nu ca ea, o biata pata de cafea pe canapea.

extra tempus

Simti cum Cronos se apasa pe umerii ei firavi

Ar fi vrut sa scape, sa urle dar glasul i se pierdea in fundul gatului nelasand sa iasa decat sunete mici, obscure

Se ineca

Aburi grosi se ridicau de pe suprafata pamantului negru si cald

Gaia zamislise inca un fiu in chinuri istovitoare si acum respira greu, cald, mucegaios

Suflet de clisa, mocirlos

Trupe de erosi ii tropaiau inca prin vene

din ce in ce mai stins, mai departe, mai usor…